Introducere

Prin fizică înţelegem, în general, ansamblul stiinţelor matematice despre natură ( $\varphi \upsilon \sigma \iota \varsigma$). Caracterul matematic al lor face referinţă la o anumită structură epistemologică pe care o putem descrie astfel: ea presupune existenţa unui model matematic, adica a unui ansamblu coerent logic de afirmaţii si un set de reguli de corespondenţe între conceptele modelului si entităţi ale realităţii externe, reguli care se stabilesc pe baza unei metode - numită metoda experimentală. Trecerea între nivelul modelului si cel al naturii se face prin ceea ce numim în termeni generali observaţie . Aceasta o înţelegem ca miscarea naturală a informaţiei de la simţuri (sau prelungirile acestora, care sunt aparatele) la intelect. Caracterul general al acestui concept constă în faptul că nu explicităm condi ţiile în care are loc acea propagare naturală a informaţiei. Observa ţia conduce la formularea unor enunţuri, numite propoziţii empirice, care în pricipiu nu au strict aceeasi natură cu cele din logica modelului teoretic, numite propoziţii predictive [47]. Elementul esenţial al metodei consta în compatibilizarea, din punct de vedere logic, a celor două tipuri de enunţuri, în vederea unei operaţiuni de comparare. Rezultatul acestei comparaţii are ca rezultat acceptarea sau respingerea modelului teoretic [47]. Dacă operaţiunea de compatibilizare s-ar efectua post-factum, sarcina ar fi, desigur, enorm de grea, iar operaţiunea ar rămâne suspectabilă de masinaţiuni matematice subiective. De acest lucru au fost constienţi toţi cei care, începând cu Aristotel, s-au î ndoit de posibilitatea de a matematiza, cumva, stiinţa despre ''lumea sublunară''. Matematica a putut fi adusă în discuţie numai după acceptatea - implicită- a ideii că fenomenele pot fi controlate, ceea ce permite obţ inerea directă a unor propoziţii empirice compatibile cu cele predictive. Posibilitatea acestui control este esenţa conceptului de experiment. O expresie a controlului posibil asupra sistemului este faptul ca se poate construi si testa un model cinematic sau dinamic, care trebuie sa ofere predictii in legatura cu evolutia sistemului.

Desigur, conceptul de timp a avut un rol aparte in istoria fizicii, fiind chiar deseori incarcat cu un balast filosofic inutil. Dincolo de toate, insa, necesitatea unui continut obiectiv al conceptului este indubitabila. Newton a exprimat acest lucru prin postularea caracterului absolut al timpului [39]. Dezvoltarile ulterioare ale mecanicii in secolul al XIX-lea au exploatat in intregime aceasta caracteristica, astfel ca prin Teoria relativitatii a lui Einstein a fost posibila definirea operationala a intervalelor de timp, prin care caracterul absolut pare fi pus la indoiala. In teoria cuantica, timpul este acceptat, totusi, ca un parametru de ordonare topologica extern [3] (o expresie a timpului newtonian), desi von Neumann gasea acest lucru ''nesatisfacator'' [38]; Pauli [41] a argumentat afirmatia de mai sus plecand de la faptul ca operatorul hamiltonian trebuie sa fie marginit inferior, astfel ca nu se poate construi un grup de operatori de translatie pentru el - un operator pentru timp, canonic conjugat cu hamiltonianul ar fi trebuit sa fie generatorul unui astfel de grup. In numeroase situatii concrete se vorbeste, insa, despre timp sau despre durate care nu pot fi descrise corect folosind doar parametrul topologic (durata de viata a particulelor instabile, timpul de detectie - time of arrival). In aceste cazuri se arata [9] ca exista o marime nestationara a sistemului, care joaca rolul unui timp intern, si cu ajutorul careia se pot construi observabile fuzzy, cu care se poate determina statistica unor durate specifice evolutiei sistemului.