Propagarea unui puls cu largime finita poate fi simulata direct in domeniul
prin intermediul unei metode de tipul diferentelor finite, cum este
metoda LISA (Local Interaction Simulation Approach)[100], atat in
cazul 1-D, cat si - pentru sectiuni transversale variabile - prin simulari
realiste 2-D sau 3-D. Timpul CPU pentru astfel de simulari este remarcabil
de mic pentru un computer paralel performant. Totusi, trebuie remarcat
faptul ca timpul CPU necesar pentru metoda semi-analitica este aproape in
intregime necesar calcularii componentelor monocromatice, care, odata
calculate, pot constitui o baza de date, care poate fi folosita oricand in
calculul evolutiei oricarui tip de puls. In aceasta perspectiva strict
tehnica, metoda semianalitica devine mult mai avantajoasa.
Mai mult, metodele strict numerice sunt dependente de asigurarea convergentei si stabilitatii solutiilor, ceea ce presupune, mai ales in cazul unor coeficienti ne-elementari pentru ecuatia diferentiala, unele calcule extrem de dificile[55]. In acest sens, metoda semianalitica devine un instrument eficient pentru testarea convergentei diverselor scheme discrete de simulare.
Prin discretizarea spatiului si timpului, respectiv in unitati
si
, ecuatia (5.2.2) devine:
![]() |
|||
![]() |